Discuţiile la ore prea înaintate în noapte nu fac bine. Nici la fizic, nici la psihic! Şi din vorbă în vorbă am ajuns să îmi răsfoiesc blogul. M-am oripilat de greşelile teribile de scriere (de care zău nu îmi e ruşine), m-am amuzat de speranţele mele, m-am adâncit în vise şi m-am întrebat: ce vreau!
Nu, nu mai ştiu! În ce mai cred. Nu mai cred în nimic! Am ajuns să nu mai cred nici în mine, cu atât mai puţin în cei din jur. Vă spun curat, fără să clipesc: eu nu mai cred în nimeni, oricât de aproape, oricât de special. Şi din excesiv de extrovertită m-am îndreptat spre introvertită - oricât încerc să mă conving pe mine, tot mai mult în ultima vreme, că nu e aşa.
Sunt conştientă de stupiditatea vorbelor de mai sus, sau poate e doar unul din procesele alea triste care fac parte din creştere şi dezvoltare. Poate că nu m-am maturizat bine sau poate nu m-am maturizat în direcţia bună.
Mi-am închis ochii şi m-am acoperit de rigorile unor cerinţe (împotriva voinţei sau fiinţei mele), am uitat să privesc frumosul şi m-am ancorat în războaie ce nici măcar nu meritau începute, mi-am umplut paharul cu nemernicia altora când EU trebuia să umplu pentru mine paharul cu fericirea mea.
Pentru toate relele din viaţa mea sunt singurul vinovat pentru că insist să le văd, să le ştiu, să le cunosc, să le privesc. Mai simplu e să le las să treaca, aşa cum ştiam să fac. Aşa cum am iertat şi am ajutat - când nu trebuia, e adevărat!
Cel ce nu ştie să înveţe din greşelile personale e condamnat să le repete.
Să facem pace cu restul deci, ca să facem pace cu noi!